Cum să găsim partenerul perfect !

Cum să găsim partenerul perfect

În interiorul nostru simţim un abis, un gol pe care nici o sută de amanţi nu-l pot umple. Există însă speranţă. Dorinţele noastre pot deveni realitate.
Dragostea de durată i-a ocolit pe cei mai invidiaţi şi mai doriţi oameni din lume. Însă cu tine poate fi altfel.





Îndrăzneşte să visezi

Cât de frumoasă trebuie să fie o femeie ca să nu mai aibă nevoie de dragoste? De câte ori trebuie bărbatul obişnuit să le vadă pe Cindy Crawford, Claudia Schiffer şi Elle Macpherson nude pentru ca durerea respingerii să dispară?
Indiferent cum încercăm să o suprimăm, nevoia de dragoste este inevitabilă. Cercetătorii comportamentului uman au descoperit că, chiar şi persoanele concentrate aproape exclusiv asupra sexului impersonal - pornografie, sex telefonic, fetişism, solo sex, exhibiţionism, bestialitate etc. - sunt mânaţi spre obsesiile lor de o nevoie neîmplinită de dragoste. (Cât de crud neînţeleşi sunt aceşti oameni.)
A fi îndrăgostit este o experienţă riscantă şi potenţial agonizantă. 
Poate că suntem atât de îndrăgostiţi încât sărutăm cu ochii închişi, dar trebuie spus, că relaţiile sunt înspăimântător de fragile. Frumuseţea se ofileşte. Oamenii se schimbă. Moartea sau neînţelegerea ne pot jefui atât de uşor de cel pe care îl iubim. Cu cât este mai profundă dragostea noastră, cu atât mai adâncă este şi nesiguranţa noastră.
Dar în timp ce realitatea este prea rece, visurile noastre sunt prea fierbinţi pentru a putea fi stăpânite. 
Patimile noastre par atât de lacome încât ne temem de ele şi totuşi ele ne preocupă intens. Destinde doar pentru un moment strânsoarea de fier care ţine dorinţele înăbuşite în închisoarea minţii. Lasă ca dorinţele tale să plutească libere înaintea privirii tale, indiferent cât de nerealizabile ar părea. Îndrăzneşte să vezi ceea ce ele descoperă.
Vei descoperi că doreşti cu pasiune o intimitate stenică, un partener care să nu te părăsească niciodată, un prieten deosebit, care poate să fie totdeauna cu tine, indiferent de timp sau de loc sau de momentul în care îi doreşti prezenţa.
Prea adesea suntem înţeleşi greşit. Tânjim după cineva care să fie în stare să se strecoare în mintea noastră. Ideal ar fi cineva care nu doar să fi auzit de fiecare traumă şi triumf pe care le-am trăit de când ne-am născut, dar care le-a şi experimentat împreună cu noi. Ai nevoie de cineva faţă de care să îţi poţi uşura sufletul, de un admirator, care cunoscând cele mai întunecate unghere ale sufletului tău, să se desfete în tine cu devotament statornic.
Când izbiturile vieţii te prăvălesc de-a rostogolul tânjeşti după cineva, care nu doar că doreşte cu pasiune să îţi îndeplinească cele mai profunde nevoi, ci este şi totdeauna în stare să o facă. Ai nevoie de un partener care să fie în stare, să te mângâie, să te protejeze şi să îţi dea putere spre biruinţă atunci când criză după criză se perindă în viaţa ta. Totuşi nu doreşti să fii sufocat. Dimpotrivă, doreşti ca cineva să te încurajeze să atingi culmile pentru care te-ai născut.
Tânjeşti după cineva neschimbător, dar care totuşi să nu te obosească; cineva care se potriveşte nevoilor tale atât de bine încât pare că aţi fost făcuţi unul pentru celălalt; cineva de care să fii totdeuna mândru, cineva a cărui dragoste pentru tine să fie atât de vastă încât să te satisfacă totdeauna; cineva credincios, adevărat, deschis şi cald şi totuşi rezistent ravagiilor îmbătrânirii, bolii şi tragediei încât să pară nemuritor. Nu doreşti ca moartea să îţi răpească pe cel pe care îl iubeşti, plonjându-te înapoi în singurătatea de ghiaţă.

Există speranţă!

Nimeni de pe pământ nu se califică pentru realizarea acestei aspiraţii, iar durerea rămâne. Câţiva visători doar continuă să vîneze iluzoria înălţime a dragostei ideale, bîjbâind mereu după relaţia perfectă. Restul dintre noi renunţă. Trebuie să fii Dumnezeu să îndeplineşti toate criteriile. Şi cum ar putea El să ne ajute? Noi suntem carne şi oase. Dumnezeu, dacă există, este un Spirit nebulos şi neaccesibil. Noţiunea de prietenie cu Dumnezeu este absurdă.
Oare aşa să fie? În domeniul necunoscutului poate locui orice - chiar şi un Dumnezeu stăpân să nimicească nesimţirea noastră faţă de El. Dacă există o Inteligenţă în spatele creaţiei, de ce suntem creaţi cu dorinţe ce nu pot fi împlinite niciodată? O fi Dumnezeu un sadic? Ori au fost plantate acele dorinţe în noi deoarece El doreşte să le împlinească, fiind cel mai intim prieten al nostru? Oare nu pare Dumnezeu atât de impersonal doar pentru că nu suntem în termeni buni cu El? Dacă Dumnezeu ar fi impersonal, noi am fi superiori creatorului nostru. Asta este absurd! Dacă noi suntem în stare să vorbim, să simţim şi să iubim, Creatorul nostru le poate face deasemenea, ba poate mult mai mult. Dumnezeu este plin de afecţiune.
Dumnezeu ne ruinează orice bună dispoziţie! 
Oare nu păcatul ne privează de orice bucurie - promiţând atât de mult, dar aducând în schimb mahmureala, depresia, sarcina nedorită, boala, cancerul, respingerea, ranele, ruşinea? Întreabă victimele păcatului - victimele jafului, violenţei, viciului, divorţului, urii, egoismului şi bârfei, dacă drumurile lui Dumnezeu strică sau produc bucuria.
Dar Dumnezeu este plicticos! 
Într-adevăr? Dumnezeul a cărui putere şi creativitate sfidează imaginaţia, ale cărui minuni sunt inepuizabile? Nu ar fi o aventură nesfârşită să fii îndrăgostit de Persoana care permanent este capabilă să-ţi depăşească cele mai sălbatice vise?
Persoana pasionantă, a cărei nesfârşită companie şi nelimitată putere sunt capabile să umple vidul infinit din interiorul nostru, este partenerul perfect după care tânjeşti.
Dar am nevoie de cineva pe care să îl pot atinge. 
Dumnezeu cunoaşte fiecare nevoie a ta.

Romanţă transcedentală

Eşti iubit cu pasiune. În ochii Persoanei care contează cu adevărat eşti deosebit. Pentru alţii nu eşti decât unul din mii. Pentru Dumnezeu însă însemni atât de mult, iar ceea ce doreşte El este ceva ca o căsătorie perfectă în care să vă bucuraţi pentru totdeuna unul de altul.
Să crezi în sexul opus nu este egal cu a fi căsătorit. Tot astfel crezând o mărturisire de credinţă nu ne dă dreptul să trăim cu Dumnezeu. Nu este suficient să păşim în nava laterală a bisericii. Căsătorie adevărată este a crede în cineva atât de puternic încât să îi dedici tot ce eşti, tot ce ai, pe viaţă. Făcătorul tău este dornic să îţi fie astfel devotat, dar pentru ca o căsătorie să fie validă trebuie să existe dedicare reciprocă.
Dacă o fată de pe stradă se căsătoreşte cu un miliardar, ea va obţine bogăţiile sale, iar el datoriile ei. El va fi mânjit cu ruşinea ei, iar ea va câştiga onoarea sa. Ca asta să se întâmple ea trebuie să se întoarcă de la relaţiile rivale şi să se lege atât ea cât şi posesiunile ei sărăcăcioase de acest bărbat cu care s-a căsătorit. Tot ce deţine el va deveni şi al ei, dacă permite ca tot ce este al ei să devină al lui.
Tot aşa, dacă noi îi încredinţăm lui Dumnezeu tot ce avem - timpul nostru, abilităţile, relaţiile şi posesiunile noastre - El ne va răspunde, copleşindu-ne cu extravaganţă divină. Noi Îi oferim toată depravarea noastră lui Isus, abandonând chiar şi păcatul cel mai drag, care devine al Său. Asta a fost ceea ce L-a ucis. În schimb perfecţiunea fără de păcat a lui Isus ne învăluie, aducându-ne în relaţie intimă cu Dumnezeul Cel Sfânt.
Intrând în acest pact de dragoste, noi Îi acordăm lui Dumnezeu dreptul să facă ce voieşte cu bunurile noastre cele mai de preţ. Dar Stăpânul Universului ne pune la dispoziţie bogăţiile Sale. Noi dăm talentele noastre pentru atotputernicia Sa; încercările noastre de a ne conduce vieţile, pentru înţelepciunea Sa nelimitată. Îi dăm timpul nostru de pe pământ, iar El ne dă vecinicia.
În orice privinţă câştigăm din propunerea Sa, iar Dumnezeu rămâne în pagubă. Dumnezeu este îndrăgostit de tine. El doreşte unitatea sfântă mai mult decât îţi poţi imagina. Nu-i frânge inima şi nu rata ultima experienţă umană, şovăind să răspunzi favorabil.

O nuntă realizată în cer

Ceea ce urmează corespunde legămintelor de căsătorie. Tu te dedici pe tine însuţi lui Dumnezeu, recunoscându-L astfel ca Domn al tău. În schimb Regele regilor te face demn de fuziune spirituală cu El şi îţi garantează dedicare fără rezerve. Dacă textul care urmează descrie cu acurateţe sentimentele tale, poţi să îl foloseşti ca rugăciune, citindu-l înaintea lui Dumnezeu.
Doamne minunat,


mă doare să recunosc cât de egoist am fost. Nu Ţi-am adus decât mâhnire şi totuşi Tu L-ai trimis pe Fiul Tău care şi-a dat viaţa şi a biruit moartea pentru a-mi asigura iertarea.
Te-ai dăruit în întregime, iar eu ard de dor de a răspunde dragostei Tale copleşitoare, dedicând tot ce am ca să Îţi fiu pe plac. Te declar Dumnezeul meu începând din această zi. Te voi iubi, onora şi asculta. Tânjesc după ocrotirea şi călăuzirea dragostei Tale. Îmi predau păcatele Ţie, renunţând chiar şi la acele păcate care mă ademenesc. Iar în schimb primesc din partea Ta iertatea, puritatea şi puterea de a trăi o viaţă demnă de Tine.
Îţi mulţumesc că am început o comuniune atât de unică şi de puternică pe care nici moartea nu o poate frânge.
Dumnezeul cerului şi al pământului îţi cunoaşte gândurile secrete. Dacă pentru prima dată ai făcut sincer o asemenea rugăciune, ai intrat într-un domeniu spiritual nou. E greu să crezi. Totul pare la fel. Dar nu din perspectiva cerului. Contractul spiritual este pecetluit.
Dovada nu se află în sentimentele tale ( fie că te simţi vinovat sau fericit), ci în integritatea Celui Sfânt. El Şi- a dat cuvântul (în Biblie) că cel care se întoarce de la păcat şi caută curăţire, acela are un destin cu totul nou. Dumnezeu nu este mincinos!

Partenerul perfect

În romanele de dragoste de modă veche tinerii îndrăgostiţi, lăsând realitatea în urma lor, vor lăsa ca emoţiile şi visurile lor să o ia razna. Nu e surprinzător că limbajul lor este împodobit cu expresii religioase:
* îl idolatrizează
* o adoră
* eşti divină
* este ceresc
* adoră până şi praful pe care umblă
* o nuntă ca în ceruri
Cuvinte din domeniul religios rostite spontan de oameni care nu sunt religioşi. Ceea ce ei au descoperit, vibrând de emoţie, este că în subconştient există convingerea că religia şi dragostea euforică după care tânjim sunt legate inextricabil.
Tânjirea adâncă din interiorul tău va rămâne nesatisfăcută pănă când nu vei experimenta palpitanta şi împlinitoarea unire cu Cel care te-a creat. Dumnezeu este partenerul perfect după care tânjeşti. Dar perfecţiunea Lui desăvârşită Îl face de neatins. Cel Atorputernic este copleşitor de sfânt, incomparabil de neprihănit, nepătruns de pur. Noi însă nu suntem astfel. Dacă ardoarea şi puritatea perfecţiunii morale a lui Dumnezeu sunt comparate cu lumina orbitoare, noi, prin comparaţie, suntem ca întunericul. Iar întunericul nu poate exista în prezenţa luminii.

Înapoi la realitate

Ne întoarcem izbindu-ne de realitate. Însă există o soluţie. Dar pentru a-i aprecia măreţia, trebuie să judecăm magnitudinea problemei. Starea noastră este atât de dezagreabilă, încât,înfruntând-o, instinctiv ricoşăm ca întemniţaţii din carcerele subterane când vin la lumina zilei. Vom expune fapte care vor stimula abilitatea noastră de a ne lupta cu realitatea. Dar a înfrunta realitatea este experienţa care ne aduce cea mai măreaţă eliberare.
Dacă dăm buzna într-un spital şi întâlnim din întâmplare un medic sterilizat pentru operaţie, el nu va putea să ne atingă. S-ar putea să părem imaculaţi, dar totuşi nu corespundem standardelor pe care el trebuie să le respecte.
Tot astfel suntem în prezenţa Domnului Sfânt. Poate că suntem la fel de buni ca oricare altul, dar după perfecţiunea inaccesibilă a standardelor lui Dumnezeu suntem din punct de vedere moral leproşi. Dumnezeu trebuie să se distanţeze de noi.
Pare să fie o exagerare. Deoarece am fost înconjuraţi de imperfecţiune întreaga noastră viaţă, ne-a fost înceţoşată abilitatea de a ne aprecia în mod obiectiv. În străfundul fiinţei însă, bănuim ce e mai rău, dar ne amăgim ca oamenii care refuză rezultatlele medicale care confirmă cancerul, chiar dacă diagnosticul timpuriu le aduce viaţă şi nu moarte.
Încercăm să ne umplem vieţile cu activitate nesfârşită astfel încât să nu mai avem nevoie să gândim. Totuşi adânc în interiorul nostru ştim că suntem vinovaţi faţă de Dumnezeul Cel Sfânt. Chiar dacă ne imaginăm că am eliminat din gândurile noastre vinovăţia, ea ne controlează mai mult decât ne dăm seama. Un procedeu îndrăgit, şi totuşi rareori conştient de a reduce la tăcere conştiinţa noastră suprimată, dar totuşi cicălitoare, este de a născoci un cod moral falsificat care să ne permită să întreţinem iluzia că din punct de vedere moral suntem superiori altor oameni. Ceea ce ne împinge să dispreţuim anumiţi oameni sau să bârfim nu este atât de mult răutatea sau snobismul, cât încercarea disperată de a înlătura spaimele conştiinţei. Suntem mânaţi la orice - chiar şi a-L acuza pe Dumnezeu de nedrept - în încercarea de a ne uşura vina.
Nesocotim legile lui Dumnezeu, ne rănim unii pe alţii ca pe urmă să avem îndrăzneala să Îl învinuim pe Dumnezeu de necazurile care s-au ivit. "De ce suferă cei nevinovaţi?", întrebăm batjocoritor, uitând ocaziile când mânia, lăcomia şi minciuna noastră au rănit pe cel nevinovat.
Din motive suspecte există un grad de durere pe care îl socotim scuzabil; iar durerea pe care am cauzat-o noi, comparată cu standardele pe care tot noi le-am stabilit, arbitrar, se întâmplă adesea să fie evaluată în favoarea noastră. Dumnezeu nu poate să fie părtaş la o asemenea ipocrizie.
(V-am prevenit că acest "film de groază" o să vă ducă la capătul răbdării. Însă răsplătiri bogate îi aşteaptă pe cei ce au curajul de a înfrunta fapte despre care ştim în sinea noastră că sunt adevărate. Când ne apropiem de un Dumnezeu care poate să ne facă mai frumoşi decât îndrăznim să visăm, nu trebuie să acţionăm ca pacienţii desfiguraţi care sparg oglinzile.)
Dacă Dumnezeu este un Dumnezeu al dragostei, de ce îngăduie răul care turbează în lume? Pentru oricine care nu este fermecat de propria-i ipocrizie motivul este evident. Dumnezeu tânjeşte să distrugă tot răul, şi timpul când Îşi va duce la îndeplinire planul se apropie cu repeziciune (2 Petru 3:9-13). Dar oare cum să procedeze fără favoritisme neprincipiale şi fără a mă distruge pe mine şi pe tine?

Devenind frumoşi

Chiar dacă ne-am reforma în aşa măsură încât să nu mai avem nici un gând rău, totuşi nu ne-ar folosi la nimic. Dacă apa este contaminată, nu ajută să adăugăm apă curată - apa rămâne contaminată.Trecutul nostru este corupt şi nu-l putem schimba.
Dumnezeu nu poate face unele lucruri fără a-Şi nega identitatea. Să admitem că o persoană este acuzată de conducere frauduloasă. Judecătorul se întămplă să fie un prieten apropiat al acuzatului. Ar fi drept ca judecătorul să îl declare pe prietenul său nevinovat cu toate că este culpabil ? Sau poate el să considere ofensa mai puţin gravă doar pentru că îi este prieten? Doar un judecător corupt ar putea scuza încălcarea legii sau manifesta favoritism.
Dumnezeu este Judecătorul nostru, deoarece nu există persoană care să se fi creat ea însăşi. Niciunul dintre noi nu a decis să se nască, niciunul dintre noi nu e în stare măcar să-şi deseneze amprenele degetelor. Dumnezeu a format celulele creierului cu care gândim. Lui Îi datorăm totul. Domnul este Făcătorul - şi de aceea Stăpânul - fiecărei molecule şi fiecărui organism de care am uzat sau abuzat vreodată. Fie că îţi place sau nu, acest fapt ne face responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare acţiune. Egoismul nostru i-a rănit pe alţii. Ar fi o crimă pentru Judecătorul Suprem să ignore ofensele noastre. Noi suntem cei care ne răstim la Dumnezeu când vedem că delictele rămân nepedepsite. Totuşi dedicarea Sa faţă de tine depăşeşte orice explicaţie. El nu poate decât să te declare vinovat. Iar dreptatea cere ca penalitatea să fie plătită.
Astfel rămân doar două alternative. Ori plăteşti tu, ori plăteşte altcineva pentru tine.
Ar fi o trufie absolută din partea mea de a lua în considerare să iau asupra-mi pedeapsa ta. Eu am propriile mele slăbiciuni pentru care trebuie să răspund. Dar eternul Fiu al lui Dumnezeu, în urmă cu două mii de ani, a părăsit scaunul de judecată ceresc şi a venit pe pământ. A devenit o fiinţă umană unică care a trăit o viaţă perfectă. În strălucirea purităţii Sale cele mai înalte realizări morale ale noastre sunt noroi. Astfel când Hristos a îndurat voluntar durerea şi ruşinea morţii de criminal ceva de o importanţă cataclismică s-a produs în Univers. Nevinovatul Fiu al lui Dumnezeu a luat asupra Sa întrega vină a păcatului tău.
Chin fizic şi o mare de agonie spirituală. Pe cruce singura Persoană care s-a bucurat de unitate cu Dumnezeu plângea: "Dumnezeul meu de ce M-ai părăsit?" Dumnezeu Tatăl era obligat să Îl abandoneze pe Fiul Său Preaiubit, tratându-L ca pe cel mai abject păcătos, până ce vina a fost plătită în întregime. După ce a absorbit consecinţele degradării noastre, Hristos a revenit în lume, dinamitând pentru noi un drum de urmat.
Tu eşti punctul focal al acestei manifestări uluitoare a dragostei lui Dumnezeu, cea mai mare pe care Universul a cunoscut-o vreodată. Vei continua să o nesocoteşti?

Bucură-te de ultima aventură de dragoste

Jertfa lui Hristos a asigurat calea legală, fără plată, la îndemâna oricui de a ne apropia de El. Acest fapt însă nu face iertarea automată.
A fi intim cu Domnul galaxiilor, a avea putere divină în vene, a atinge vârfurile pentru care ai fost făcut, cere un răspuns din partea ta. Pentru explicaţie haideţi să ne reîntoarcem la conducătorul nechibzuit. Orice judecător ar trebui să îşi acuze prietenul pentru încălcare de lege. Dar este totuşi legal a oferi prietenului bani ca să-şi plătească amenda. Depinde de contravenient, dacă acceptă sau nu darul judecătorului.
I S-ar frânge inima lui Isus, dacă tu ai desconsidera oferta Sa de a suferi în locul tău. Singura alternativă ar fi ca tu să suporţi pedeapsa. Acesta este ultimul lucru pe care El îl doreşte. Dumnezeu doreşte cu ardoare să te salveze de la iad şi îţi garantează împlinire, părtăşie cu El ceea ce îţi schimbă viaţa. Dar noi trebuie să acceptăm darul Său. Asta implică să admiţi că ai nevoie de dar - că doar jertfa lui Isus te poate absolvi de vină.
Ar mai fi un ultim considerent. Dacă prietenul nostru cu picior de plumb, conducătorul periculos, intenţionează să perpetueze aceeaşi încălcare de lege, atunci el devine un pericol public. Ar fi greşit să fie iertat cineva care îşi propune să nu ţină cont de lege în mod continuu.
Similar, ar fi greşit din partea lui Dumnezeu să ne ierte înainte ca atitudinea noastră faţă de păcat să se fi schimbat. Mă ameţeşte gândul la hoardele care în mod tragic nu au înţeles acest adevăr. O altă analogie va confirma centralitatea acestui adevăr.
Eşti captiv într-o mare de păcate. Ape fără fund lovesc cu pleoscăit ţărmurile înalte. Nimeni nu poate călca apa la infinit. Adâncurile întunecate te îngrozesc. Există un petic în care apele mortale par a fi frumoase, valurile senzuale şi splendide. Cum ar putea lua cineva în serios strigătele tale după ajutor, dacă tu te bălăceşti, distrându-te de minune? Şi care ar fi rostul să îl salvezi pe cineva înclinat spre iad care se aruncă înapoi după fiecare încercare de salvare? Nimeni cu devotament sinucigaş faţă de un păcat nu poate fi salvat.
Asta nu înseamnă că vei începe o viaţă fără păcat pentru a primi iertare. Ne aflăm în strânsoarea de moarte a păcatului. Doar Isus o poate frânge. Dar dorim noi oare ca El să o facă? Ţi-ar plăcea să scapi pentru totdeauna de păcatul tău favorit?
Cel Atotputernic ne dă demnitate respectându-ne dorinţele. Dacă nu dorim ca El să fie Dumnezeul nostru - de exemplu în control deplin asupra vieţilor noastre - asta Îl mâhneşte şi Îl îngrozeşte, dar în delicateţea Sa, El ne a permite să mergem propriul nostru drum. Nimeni nu a suferit de dragoste neîmpărtăşită cum a suferit Dumnezeu.
Nu vei putea fi obligat să iubeşti pe cineva. Nici nu vei putea fi obligat să doreşti curăţia inimii. Dătătorul a făcut tot ce s-a putut. Acum e rândul tău.
A-L ignora pe Creatorul nostru este culmea egoismului. El este Sursa fiecărui lucru bun de care ne-am bucurat vreodată. (Chiar şi fîsîitul de plăcere al păcatului, aceea umbră alunecoasă a lucrului real, apucată în timp ce Îl sfidăm este posibilă doar datorită abilităţii date de Dumnezeu de a simţi plăcerea.) Fiecare lucru minunat pe care îl luăm ca de la sine înţeles vine de la El. El ţine chiar şi atomii noştri laolaltă. El îi protejează şi îi hrăneşte pe cei ce Îl ignoră, îngrijindu-Se să le ofere suficiente ocazii ca ei să răspundă dragostei Sale uluitoare. Ei nu doresc ca Dumnezeu să se amestece în viaţa lor, dar El oricum o face - copleşindu-i cu miriade de daruri delicate, calde, frumoase, delicioase, revigorante, senzaţionale şi însufleţitoare. La moarte însă, celor care au dorit să fie independenţi de Dumnezeu li se va împlini dorinţa. Aceasta va fi oroarea cea din urmă. A fi etern rupt de Sursa oricărei iubiri, frumuseţi, împliniri şi bucurii este o perspectivă prea îngrozitoare pentru a fi contemplată.
Cu o atitudine de căinţă faţă de plăcerile "neevlavioase," şi cu o nădjde în puterea iertătoare a jertfei lui Isus îi acorzi lui Dumnezeu frâiele să facă ceea ce de mult tânjeşte să facă - să plătească datoria ta faţă de dreptate şi să treacă în contul tău perfecţiunea morală a lui Hristos. Asta te face atât de pur în ochii Săi că nu mai trebuie să fii despărţit de El. Vei putea începe o comuniune nesfârşită cu ce mai minunată Persoană din Univers.