A fost dar nu mai este...

                                                            LAURA CATRINAR

Dragostea şi căsnicia

Iubire înseamnă, conform definiţiei psihologice,  abandonarea sinelui în mâinile celuilalt. Însă escrocheria sentimentală se practică de când lumea şi pământul, aşadar nu e de mirare că la un moment dat în timpul relaţiei unul din cei doi care formează un cuplu, îl va estorca pe celălalt de vlagă până la divorţ sau, poate mai rău, până la moarte, ori, în cel mai fericit caz, vor învăţa să convieţuiască împreună cu bune şi cu rele.

La asta se referă incompatibilitatea de caracter ca motivaţie juridică în procesele de divorţ, atunci când concubinii încep să se calce pe bătături fără a găsi un consens. Consensul de obicei constă într-o partidă bună de amor, mai sunt alte soluţii mult mai constructive, dar de obicei asta e cel mai la îndemână, de aici şi vorba aceea, o ceartă  de fiere e mai bună decât tăcere pentru că împăcarea e de miere. Cel mai adesea relaţiile, mai ales în fazele târzii, când concubinii sunt la vârsta bătrânetii, se preschimbă dintr-una specific umană, într-una care aparţine mai degrabă regnului animal, descrisă de relaţia dintre un prădător si o victimă. Sunt şi relaţii care se maturează frumos, se cristalizeză într-o înţelegere profundă, chiar dacă “asexuată”, pasiunea rămâne, se metamorfozează într-un sentiment de împlinire.

 Căsniciile sunt construite mai degrabă pe alte sentimente decât iubirea aşa cum ar fi ideal. Teama de a fi singur, nesiguranţa materială, sentimentul de apartenenţă, confortul unei rutine zilnice, incapacitatea de a realiza treburi gospodăreşti specifice sexului opus, orgoliul unui statut social, integrarea socială, alte motive financiare sau chiar legale pot fi motive la fel de bune pentru a susţine o căsnicie precum legendara şi mult supraevaluata iubire. Pentru cuplurile tinere le pot spun doar că în cele mai multe căsnicii iubirea se învaţă, se dobândeşte, se construieşte, nu vine de-a gata. E adevărat, scânteia de început ajută mult, în sensul că, precum ca oricare dintre noi, melancolia “vremurilor bune de altădată” poate fi un motiv foarte bun de a menţine relaţia pe linia de echilibru.  

Oamenii se schimbă, uneori în bine, alteori în rău, o despărţire poate interveni oricând, ceea ce este foarte important din punctul meu de vedere, înainte ca un cuplu să se despartă este să ţină cont de copii.  Uneori e mai bine să menţii o relaţie la limita de avarie, chiar dacă cei doi au vieţi separate dar le menţin sub aspectul discreţiei minime, de dragul copiilor, măcar până au o vârstă îndeajuns de mare încât să înţeleagă ruptura care s-a produs între părinţi. Un copil are nevoie şi de mamă, dar şi de tată, un surogat  nu-i va putea ţine locul la fel de bine sau şi mai rău, înstrăinarea unuia dintre părinţi provoacă drame interioare profunde care vor face ca adultul în devenire să aibă o imagine distorsionată despre viaţa de familie.